COADA

Coadă. Coadă proaspătă la Primărie. O coadă mare, mare, rotocolită în timp de câteva ore și în spațiu pe ditamai scara spre subsolul unde se afla biroul cu pricina.

Cozile împletesc viețile oamenilor, leagă între necunoscuți  fire de conversație din care se țes dialoguri tărcate ca textilele Missoni.

Se înfiripă glumițe despre femei – bărbați,  se-ncing of-uri cu băsisme și băsești,  se-aruncă blestemări de sistem, de primari, instituții și țara-ntreagă,  toată lumea știe cum stă treaba cu nesimțirea românului și în general cum sunt românii și destinul lor codaș lovit de implacabil; aflu cum mai e pe la Chișinău,  cum să te strofoci dacă-ți greșesc în acte CNP-ul, ți se amintește că „doar Dumnezeu…” și nu mai contează ce pentru că totul e pe bază de Domnu’,  și iarna nu mai vine și e bine pentru că scutim bani de căldură, și vreo zece s-au tot băgat în față „doar să întrebe” dar așa ceva nu se face,  păi sigur „cine are tupeu..”, dar nu trebuie lăsați, trebuie intervenit, pentru asta s-a inventat o în vârstă vigilentă, cu gură mare și voce aspră dar incisivă care deja îi știe pe toți, ține socoteala care și unde-i e locul și organizează cinstea cetățenilor deviați de la dreapta rânduire; și benzina, și prețurile și timbrul fiscal care era de fapt taxa de timbru, dar pe site așa scria, dar nu contează că îți lipsește mereu ceva și trebuie să te întorci, și coada care crește și programul care aproape se termină, și o coană are două cezariene dom’le, o intelectuală  zâmbește de sus ( nu știu cum îi reușește așa de bine deși e tocmai în josul scării), un tip cam slinos se grăbește în Italia la muncă că România e un jeg,  un nene înalt și bătrân știe că era mai bine pe vremea lui Ceașcă când și-a făcut certificatul de căsătorie în 20 de minute iar acu’ stă de două luni după un act despre care toată mulțimea află detalii mărunțite până la quarc; se fac schimburi rapide de pe-un picior pe altul, alții își ascund răbdarea sub expresii zeflemitoare ca să nu pară că acceptă așa ușor deneacceptatul, o gagicuță cu cizme lungi, fond de ten, hair stylist și cu iPhone 4 pare fericită, trag concluzia că toți cei care au iPhone 4 sunt fericiți, nu știu dacă reciproca e valabilă;  și funcționarele sunt niște putori leneșe, dar și ele sunt oameni și nu e vina lor, și salariile care au fost tăiate, și restructurările, și la ce să ne așteptăm?, dar e nasol să așteptăm atât, ba e chiar inadmisibil, nimic nu se schimbă, e ca înainte, ce bătaie de joc!, se trag concluzii- „asta e!” și „n-avem ce face”;  unul are un câine de care și-a amintit pentru că nici pe-un câine nu-l tratezi așa, dar n-am mai stat să ascult povestiri cu câine deoarece fiind  atât de inteligentă mi-am imaginat că un câine nu poate face altceva decât face un câine, o îmblănită pavoazată și înaurită, cu coafura ridicată, umflățică și aerată de tipul acela care mi-a inspirat întotdeauna o vată de zahăr pe băț,  răspândește peste toți și toate  un parfum de brand neindentificabil dar decis să intre în memoria olfactivă a cetățeanului;  întoarsa de peste ocean lângă care m-a lipit destinul nu s-a întors aici ci în Polonia și are părinți cu handicap și doi copii neastampărați  și evident deosebiți dar mai ales inteligenți și pe care bunicii încă nu i-au văzut și al căror viitor (al copiilor) nu trebuie nicicum să se lege cu Românica și oricum Românica nu s-a schimbat deloc și oricum e o porcărie, iar întoarsa despre ocean vorbește întrun continuu miștoum-ofuscandum și  râde tare, mă dedau și eu dar râd normal, păzitorul de intrați în clădire se precipită spre noi și interzice râsul, și pe ăla tare și pe ăla normal, își pune privirea dârză și își proptește vocea uscată în urechile cozii, ca s-audă toată lumea, zicând că „cine are chef de distracție să plece că aici nu se râde”, eu îl întreb la rândul meu dacă glumește, îmi răspunde că nu glumește și se uită la mine în încercarea de a mă convinge, se-ntoarce și pleacă; discuțiile înaintează mai rapid decât coada, biroul pare un fel de gaură neagră unde toți intră și parcă nimeni nu mai iese, chestie observată, comunicată și rămasă neelucidată.

Între timp, sus-jos pe scări, scârț pe ușă, buf pe ușă, se desfășoară un dute-vino frenetic al doamnelor și cucoanelor de la Primărie. Toate au sânii mari. Mari-mari. Îmi vin în gând întrebări existențiale: oare există o cantină la Primărie unde se servește vreun meniu special  sau e pur și simplu o chestiune de selecție de personal bine făcută?  Îmi aduc aminte cât de importantă este dezvoltarea personală.

Coada. Mă întreb cum naiba nu i-a venit nimănui ideea să taie bilete la așezare. Și când te gândești că deja există codofili, critici de gen și toate cele necesare unui domeniu de tradiție.

Cu ceva ani în urmă îmi era teamă că n-o să mai prind și eu o coadă ca lumea. Nu aveam motive să-mi fie frică. Cozile n-o să dispară. Multe chestii nu se schimbă, multe chestii n-o să dispară. Nu are de ce să ne fie frică. De altfel știm asta și chiar nu ne este frică. Am scăpat de frici și temeri. Nu suntem o nație de băsiști, suntem o nație de budiști.

(Lumea asta rea și ignorantă care nu-nțelege!)

 

 

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în GÂNDOTECA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s